„Ceasul e ideea fixă a soldatului rus”. Relatări istorice despre Armata Roşie, publicate de Ion Cristoiu

Jurnalistul Ion Cristoiu a publicat, pe blogul personal https://www.cristoiublog.ro/ , un al doilea material pe această temă, care arată realităţile şi mărturiile de la acea vreme despre Armata Roşie, relatează Mediafax.

• Copiii neandethalieni ar fi colecționat fosile la fel cum cei de azi colecționează abțibilduri
• „Fluierul morții” al aztecilor are un efect ciudat asupra creierului uman

„Am văzut azi-dimineaţă o tanchetă sovietică fugărind o maşină particulară pe care voia s-o confişte. Incidentele de stradă continuă. Trecători bruscaţi, ca să dea ceasul. Ceasul e ideea fixă a soldatului rus.»”, este una dintre mărturii.

„Ceasul” îl regăsim inclusiv în monologul lui Constantin Tănase: „Rău era cu „der, die, das!/Da-i mai rau cu „davai ceas!”.

Jurnalistul Ion Cristoiu a redat, anterior, stenograma întâlnirii din februarie 1946 dintre Iosif Stalin şi o delegaţie ARLUS, din care reieşea că Stalin ştia de abuzurile soldaţilor.

Subiectul a fost adus în actualitate, ca urmare a postării pe Facebook a Ambasadei ruse la Bucureşti şi în care se susţinea că Armata Roşie nu s-a ocupat de violuri şi tâlhării, ci a eliberat de fascism ţările Europei de Est şi Europei Centrale.

“Textul a stîrnit indignare în rîndurile românilor. Exploatînd această stare de spirit politrucii din partide s-au grăbit să dea publicităţii luări de poziţie clişeu tipice rusofobiei cultivate în postdecembrism de forţe diverse. De la nostalgicii ceauşişti pînă la căţeluşii Marilor Puteri Occidentale interesate în continuarea Războiului Rece şi după încheierea acestuia. A lipsit în toate luările de poziţie publice faţă de această postare privirea rece, lucidă, faţă de un fapt al realităţii. Cum eu nu sufăr de sindromul rusofobiei, voi încerca să privesc gestul Ambasadei Ruse la Bucureşti cu detaşarea cerută de postura mea de Istoric al clipei.

Orice încercare a mea de a găsi gestului o explicaţie raţională a fost sortită eşecului. Doar o trimitere la un consum excesiv de vodcă ar putea explica acest nitam-nisam al unei ambasade despre care se presupune că e condusă de diplomaţi şi nu de zurlii ai Facebookului”, a scris, pe blogul său, jurnalistul Ion Cristoiu.

În privinţa iniţiativei unei postări precum cea a Ambasadei Rusiei jurnalistul explică: “Mă număr printre cei care urmăresc atent presa noastră. N-am întîlnit în ultima vreme semnele cît de cît ale unei campanii de presă dedicate comportamentului Armatei Roşii la intrarea în România. E drept, în primii ani postdecembrişti, în România au apărut o serie de cărţi şi articole despre abuzurile soldaţilor sovietici ajunşi pe teritoriul românesc, primul teritoriu capitalist pe care a intrat Armata Roşie.

La vremea respectivă au apărut studii de istorie solide, întemeiate pe documente, dar şi articole superficiale, supuse senzaţionalismului ieftin. Dar chiar şi în aceste condiţii n-a fost vorba de o campanie. (…) De atunci, tema abuzurilor comise de Armata Roşie pe teritoriul românesc n-a mai fost abordată în presă”.

“În replică la campania (inexistentă din presă) textul invocă poziţia deosebit de severă a conducerii sovietice de atunci faţă de abuzurile comise de militarii ruşi în ţările în care intrase Armata Roşie în drumul ei spre Vest. Nimeni (dintre cercetătorii serioşi şi nu dintre facebookişti) n-a susţinut că ar fi fost vorba de un ordin dat de Stalin. Poziţia conducerii sovietice faţă de comportamentul militarilor ruşi e recunoscută de toţi istoricii serioşi care s-au ocupat de abuzurile soldaţilor sovietici în ţările ocupate. Ordinul dat de Stalin, prin care se ordonau pedepse deosebit de severe, inclusiv cea cu moartea, pentru abuzurile comise de militarii sovietici, nu-şi aveau temeiul într-un posibil umanism al Conducătorului URSS, ci într-o politică pragmatică, dictată de realităţi. (…)

Din aceleaşi motive ca şi în Germania, dar şi pentru că militarii sovietici intrau întîia oară în viaţa lor pe teritoriul unei ţări capitaliste cum era România, s-au comis multe abuzuri împotriva populaţiei civile. E surprinzător că textul postat de Ambasada Rusie la Bucureşti n-a primit nici o replică din partea istoricilor noştri, polemica rămînînd exclusiv la cheremul politrucilor români şi a semidocţilor din presa militant”, se mai arată pe https://www.cristoiublog.ro/

Jurnalistul Ion Cristoiu publică fragmente semnificative din amplul său studiu ”Colonizarea rusească a României” apărut în volumul „Un pesimist la sfîrşit de mileniu”, editura Evenimentul românesc, 1999.

Redăm partial:

„Indiscutabil, nu poţi pretinde unei armate de ocupaţie să-şi trimită locotenenţii pe străzi ca să dea garoafe domnişoarelor întîlnite în cale. Soldatul războinic e acelaşi oriunde şi oricînd. Stătut ca bărbat, umblă cu limba scoasă după femei. Le găseşte, fie sub formă de prostituate, fie sub formă de femei violate. Supus privaţiunilor de tot felul, e de aşteptat ca să ia tot ce întîlneşte în cale fără plată, considerînd că ocupaţii trebuie să-i dea pe gratis. Să adăugăm acestei condiţii etern umane şi ura faţă de cei învinşi, pînă mai ieri ei înşişi cuceritori, pentru a găsi circumstanţe atenuante abuzurilor comise de ruşii ajunşi ajunşi pe teritoriul românesc. Însemnările martorilor oculari, ajunse pînă la noi sub forma memoriilor, jurnalelor, trădează însă un comportament sărit peste aceste reguli. Potrivit notaţiilor din Jurnalul lui Mihail Sebastian (un scriitor care, indiscutabil, a aşteptat din răsputeri Eliberarea, date fiind umilinţele îndurate sub nemţi ca evreu), ruşii au boala ceasurilor. Violarea femeilor pare explicabilă. Atît prin abstinenţa de fond, cît şi prin deosebirile dintre cochetele românce şi tovarăşele lăsate acasă. Mania ceasurilor mărturiseşte însă un infantilism straniu, de ditamai bărbaţi fascinaţi de jucăria cu ticăit şi limbă mişcătoare:

«Vineri, 1 septembrie [1944]
Nedumerire, frică, îndoială. Soldaţi ruşi care violează femei (Dina Cocea povestea ieri). Soldaţi care opresc maşini în stradă, dau jos pe şofer şi pasageri, se urcă la volan şi dispar. Magazine prădate. Azi după-masă, la Zaharia, au năvălit vreo trei şi au răscolit casa de fier, de unde au luat ceasornice. (Ceasornicul e jucăria care le place mai mult.)»

După ceas, pe scara fascinaţiei vine automobilul:
«Am văzut azi-dimineaţă o tanchetă sovietică fugărind o maşină particulară pe care voia s-o confişte.
Incidentele de stradă continuă. Trecători bruscaţi, ca să dea ceasul. Ceasul e ideea fixă a soldatului rus.»

Boala maşinilor cochete, care merg singure, fără a fi împinse ca şi tancurile, ca şi camioanele Molotov, dar în plus au avantajul de a fi drăguţe, e sesizată şi de generalul Constantin Sănătescu în Jurnalul său:

«31 august 1944.
Sosesc trupe ruse din ce în ce mai multe în jurul Capitalei. Avem mari nemulţumiri, întrucît bande de soldaţi ruşi jefuiesc şi mai ales confiscă toate automobilele, fără vreun control.»

Un alt prim-ministru postbelic, Nicolae Rădescu, notează şi el într-un soi de jurnal (Începutul ocupaţiei, scris la Lisabona în 1947 şi publicat în revista „Memoria”, nr. 6 din 1992):

„În timpul perioadei extrem de dificile în care am fost şef al guvernului, perioadă care a durat trei luni, trupele sovietice s-au dedat jafului şi ucideau oameni la întîmplare. În fiecare dimineaţă eram obişnuit să primesc rapoarte despre jafurile şi asasinatele din timpul celor 24 de ore precedente. Nici membrii sovietici ai Comisiei de Control aliate, nici reprezentanţii diplomaţiei sovietice n-au luat în considerare numeroasele mele plîngeri; departe de a lua măsuri pentru a pune capăt terorii exercitate de trupele sovietice, aceleaşi autorităţi ruse cereau ca ministrul de interne să ordone execuţia oricărui român care îndrăznea să se apere cînd era atacat de soldaţii ruşi”.

Pe la orele nouă dimineaţa, o veste străbate ca o săgeată satul întreg. Vin ruşii!
Abuzurile aşa-zişilor eliberatori e dezvăluit în toate memoriile martorilor oculari. Paginile dedicate invaziei ruseşti în amintirile lui C. Rădulescu-Motru, tipărite în 1997 sub titlul Revizuiri şi adăugiri, nu mai au nevoie de comentarii:

„Sîmbătă. 9 septembrie 1944. Butoeşti. Pe la orele nouă dimineaţa, o veste străbate ca o săgeată satul întreg. Vin ruşii! Au ajuns coloanele lor de căruţe la Argineşti, cătunul vecin dinspre răsărit. Nici o clipă de pierdut! Toţi sătenii fug cu vite, copii şi lucrurile ce mai au prin casă, spre pădure. Sunt sfătuit să fug şi eu cît de în grabă, fiindcă ruşii pe unde trec trag spre conace şi întreabă de boieri, de la care vor bani, ceas, haine şi dacă nu au cît vor, lovesc. Plec spre vii în deal. Cu mare greutate din cauza piciorului drept, la care am avut accidentul.

După o oră de mers, mă opresc la chioşcul viii, de unde pot să văd în lungul şoselei naţionale pînă la o mare distanţă. Aci se transportă de servitorii din curte cîteva haine, pleduri pentru a ne acoperi noaptea, radio, de care sunt foarte amatori ruşii şi alte obiecte. Pînă la orele 12 însă nici o căruţă de ruşi. Nevastă-mea, care rămăsese la conac pentru a lua ultimile dispoziţii, vine şi mă ia înapoi. Dar de abia sosesc din nou la conac, că un rus călare intră în curte. «Da-te cai!» Să dăm cai. Caii fuseseră trimişi la pădure pentru păscut de către nepotul meu, căpitanul Sobineschi, care era şi proprietarul lor. Nu puteam explica rusului nimic, fiindcă el nu ştia o boabă din altă limbă, decît a lui.

A plecat rusul mai departe călare spre pădure în căutarea cailor, după ce i-a căutat prin toată curtea. După-amiază încep căruţele. Unde ajung şi văd cai, îi ia şi îi înhamă. Tot ce întîlnesc în apropierea şoselei de ale mîncării: paseri, viţei, porci, împuşcă şi ia cu ei. Căci armata nu are bucătărie de campanie, unde să mănînce soldaţii. Fiecare căruţă este pe cont propriu. Se alimentează din ceea ce fură. ”

Alte mărturii pot fi citite aici: http://www.cristoiublog.ro/.

Despre tâlhăriile soldaţilor din Armata Roşie, precum şi despre obsesia pentru ceasuri, există referinţe inclusiv în piesele de teatru.

Figură cheie în teatrul de revistă românesc, Constantin Tănase (5 iulie 1880-29 august 1945) a compus monologul:

“Rau era cu „der, die, das!”
Da-i mai rau cu „davai ceas!”
De la Nistru pan’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai mosie
Haraso tovarasie!”

Despre Constantin Tănase se spunea că a fost omorât de Armata Roşie din cauza satirei la adresa soldaţilor ruşi. Se spune că a fost ameninţat cu moartea în repetate rânduri. În loc să se oprească, acesta a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile „bandajate” cu ceasuri de mâna. Când şi-a deschis pardesiul, a scos la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar: „El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Actorul Constantin Tănase a murit două zile mai târziu.